Prietenie de 31 decembrie

Sunt anumite sărbători care ne amintesc de adevăraţii prieteni. Dar sunt şi prieteni care reuşesc să ne facă viaţa o sărbătoare.

Crăciunul mi-a reamintit de întruparea Prietenului meu Isus, care îmi face viaţa o sărbătoare. El mă învaţă să fiu eu acel prieten care fac viaţa altora o sărbătoare şi mă bucur când reuşesc, prin harul Lui. Mulţumesc, Doamne!

Este înţelept să îţi alegi cu atenţie prietenii în viaţă. Nu e bine să ai prea mulţi, unul din motive e pentru că nu poţi să te dăruieşti atât de mult fiecăruia din ei. Însă prietenilor apropiaţi, este bine să le oferi mai multul din tine. Pentru voi, cei mai buni prieteni ai mei!

Fiecare prietenie adevărată îşi lasă amprenta binefăcătoare în sufletul nostru, chiar dacă aceasta durează numai o perioadă scurtă de timp. Sunt oameni care ne marchează astfel pe viaţă şi le păstrăm un loc special în inima noastră. Mulţumesc, prieteni!

Să recunoaştem şi impactul pe care îl au unii necunoscuţi sau nedoriţi în viaţa noastră, care poate în ascuns ne urmăresc binele şi noi de multe ori trecem pe lângă ei fără să îi observăm. Mare le va fi răsplata!

Dintre toţi, îi avem pe cei care ne rămân prieteni pe viaţă. Soţul, soţia, mama, tata, fratele, sora, bunicul, bunica, unchiul, mătuşa, nepotul, nepoata, verişorul şi verişoara. (iar pentru bucuria unor cârcotaşi să amintim şi socrul, soacra). Familia în întregimea ei este şi rămâne cadrul prieteniei pe viaţă, aşa ar trebui. A relaţiilor calde, în care să ai mereu încredere şi un loc să fii primit. Mulţumesc, familie!

[...]

Vreau să fac o dedicaţie specială acum, unei persoane dragi mie, o verişoară, care îmi aminteşte că ultima zi a anului nu înseamnă sfârşit, ci începutul unui nou an din viaţă! Despre ea vă pot spune multe, dar mă voi rezuma la câteva cuvinte: e fiică de Rege. Îi place să fie veselă şi optimistă, iar când e tristă, merge în faţa oglinzii şi zâmbeşte; are o personalitate aparte, pe care o apreciez, chiar dacă mă întristează uneori când o văd că se lasă copleşită de sentimente ce îi neagă valoarea. Are ambiţie în viaţă şi cred că Domnul va realiza lucruri măreţe prin ea. Am copilărit împreună cu verişorii mei în familia noastră lărgită şi avem multe amintiri binecuvântate.

Este ziua ei, şi m-am gândit să îi facem împreună o surpriză, aşa, ca la 19 ani. :)

Numeri 6:22-27, parafrazat:

"Domnul a vorbit lui andRei, verişorul Flaviei şi i-a zis: Scrie la tine pe blog şi spune-le cititorilor tăi: Aşa să binecuvântaţi pe sărbătorita de astăzi şi să îi ziceţi:

Domnul să te binecuvinteze, şi să te păzească, flu!
Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine, şi să Se îndure de tine, flu!
Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea, flu!

Astfel să pună Numele Meu peste copila Mea, şi eu o voi binecuvânta."

amin!

Pata din coltul dreapta jos

Era pe gânduri, nemişcat.

Viaţa i se derula înaintea ochilor, ca în scris. Presimţea ce are să fie. Treceau clipele despărţirii de casă, ajungea undeva departe. Îşi amintea de oamenii atât de apropiaţi cum se pierdeau în umbră, ceea ce îl făcea să perceapă prezentul ca într-o amintire clară, de nepreţuit. Fiecare moment în care presimţea ce avea să citească, parcă îl aluneca spre noi tărâmuri. Din reflex, mai arunca câte o ancoră de paragraf. Încă nu se dezmetici, căci titlul îl luase de guler şi-i trânti un aliniat nou peste umăr, "am încredere în tine". Inerţia loviturii îi mişcase inima din loc, mutând-o într-un alt registru. Era tot el, dar alt fel.

Memoriile îi erau alin, dar şi chin. Îmbiba tocul în cerneală, şi îşi concentra mâna să nu-i tremure. Literele ieşeau ameţite, rândurile boţite, iar hârtia pe care scria era îngustă, şi îmbibată cu lacrimi.. albastre, din ochii lui verzi. Nu scria decât pe întuneric, la lumina graniţei dintre cine era şi în cine fusese modelat, lăsând umbrele să joace un viitor ce se dorea a fi optimist. Încă spera la el, deşi tot ce trăia era ca într-o piesă de teatru niciodată jucată, recreată la nesfârşit, în spatele unei cortine roşii întredeschisă. Publicul aştepta cu sufletul la gură începerea..
Iar semnătura lui, un amestec de amprente asudate şi fire albe de păr.

Viaţa îi acorda o şansă, nu avea să o rateze. Om trebuia să se facă. Cerneala se usca încet, zilele intrau în sac, iar întunericul parcă dispărea..
Veneau zorile în colţul din dreapta jos.

Nu dura multe secunde, şi iar se trezea din acelaşi vis.

De ziua mea

Am tăcut mult de la ultima postare, şi încă mai tac. Încerc să înţeleg ceea ce-mi face şi m-am speriat să văd că uimirea umană în faţa divinului nu e doar un sentiment plăcut, aceasta aduce şi multă tristeţe, zdrobire, schimbare de perspectivă, chiar frustrări. Încă mă "minunez", şi aş vrea să fac acest lucru în tăcere publică. Nu ştiu dacă pot oferi ceva bun, incă..

Totuşi astăzi voi scoate un strigăt! M-oi fi născut eu odată, ba chiar de două ori, într-un anumit sens. Totuşi mă încearcă un sentiment greu că nu m-am născut încă!

Strigătul meu nu ştiu în ce categorie să-l înscriu. El însumează fiinţa mea şi experienţa vieţii mele. E un strigăt mai degrabă mut, ca o implozie. Ecourile lui îmi cutreieră fiecare fibră a fiinţei, şi-mi clatină temeliile personalităţii. Când se va domoli vârtejul, va ieşi la suprafaţă ca un oftat: "am isprăvit!". Până atunci însă, am tras zăvorul după mine, am pus un semn pe uşă "în prelucrare", şi mai comunic printre nişte gratii cu anumite persoane, ce au ajuns să-mi cunoască mai mult sau mai puţin inima.

Sunt viu, deşi cineva mă vrea mort mort, de două ori. Sunt viu, chiar dacă asta nu o văd prea mult. Chiar dacă mă văd încă la nivel molecular cum prind contur, ştiu că am un ADN spiritual special, de altă natură. Decodificarea lui şi implementarea durează. În termeni umani, o viaţă.

Încă nu mă simt născut. Cel puţin nu simpatizez deloc cu sistemul lumii acesteia ce mi se oferă spre a fi cămin. Aş da skip, să mă nasc direct dincolo, acasă. Aici cât voi fi, mă voi concentra mai degrabă asupra codonilor spirituali, să îi număr bine, un, doi, trei, ca nu cumva să mai sar iar şiruri şi să apară diverse mutaţii.

Vă mulţumesc fiecăruia pentru fiecare gând bun.
Să fie primit şi ascultat.
Apoi întors dublu.
Doamne!

Mă molipseşti

Una e să Te citesc în cartea sfântă, să Îţi cred promisiunile,
Dar chiar să le văd cum se revarsă ca ploaie de binecuvântări?

Mi-ai mai arătat cum le faci pe toate de minune, să mă exaltezi,
Dar Tu mereu mai ai câte ceva ascuns cu care să mă minunezi?

Prin comparaţie, încercam să definesc fericirea, cu nefericirea,
Dar chiar aşa să îmi lărgeşti Tu orizontul, că mă laşi fără cuvinte?

Deci eu nu ştiam de-astea.. şi visul Tău cu mine era doar un vis,
Dar să răsară el acum, spărgând imposibila gheaţă, ca un ghiocel?

Nu, nu sunt obişnuit să trăiesc în felul acesta binecuvântat,
Mă molipseşti să nu mai pot de veselie.. şi să tac!

Când nu poate decât să tacă

Motto:

"Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta. Se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de veselie pentru tine." - Ţefania 3.17

Când te bucuri, reacţia normală e să tresalţi.
Se vede pe chipul tău un zâmbet, se aud în inima ta cuvinte pline de farmec..
Aşa faci tu, dar Dumnezeu are o modalitate mai aparte de a se bucura.
El nu mai poate de veselie şi se bucură tăcând.

El, Dumnezeul care există şi nu tace, de veselie rămâne dintr-o dată mut.
Cuvântul viu, Hristos, în permanenţă rostit de Tatăl, Se ascunde în tăcere.
Duhul Sfânt, mereu îndrumător, nu mai face altceva decât să Se odihnească.

Tu eşti motivul tăcerii Lui. Dar cine eşti tu?
Eşti un "popor smerit şi mic, care se încrede în Numele Domnului". (Ţef. 3:12)
Faci parte din acea rămăşiţă de oameni care a fost curăţită de păcatele ei prin jertfa lui Hristos.

El a purtat ocara păcatelor tale în mod nevinovat.
A strigat în chinul greu "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu..
Pentru ce M-ai părăsit?", apoi de dragul tău a amuţit.
A murit, ca să trăieşti. Pururea viu, tace El, ca tu să-L preamăreşti!

Cine eşti tu?
Tu nu poţi fi decât cel sau cea care a acceptat nemeritata dragoste a Sa.
Ai renunţat la viaţa de păcat, acum eşti vindecat.

Tu eşti ca mine. Noi toţi ca EL.
Tu.. nu poţi fi altfel.

Moment de seară (3)

Dumnezeul care există și nu tace.
El a creat lumea, l-a gandit pe om, a pus în el multe comori ce stau încă ascunse.

Când a spus "Să fie lumină!", nu glumea. Chiar așa a fost.
Nici când spune omului: "să răsară comoara din tine!" nu glumește.

Dar noi "glumim". Noi nu credem serios. Suntem așa, azi mai mult, mâine mai puțin.
Nu, când EL îți promite ceva, FII CONȘTIENT că acel ceva se va întâmpla!

Momente de seară.. 1, 2, din comorile descoperite de înaintașii mei în credință.
A venit însă și momentul meu. Pentru mine, el pălește toată strălucirea celorlalte.

Comoara mea este Duhul lui Dumnezeu din mine. Prin El înțeleg taine ascunse.
Numai EL a pătruns în fiecare colț al inimii mele și a rostit: VINDECARE.

O spun cinstit, toate sfaturile omului, cele mai bune, nu se compară cu
o discuție inițiată de EL, când îți vorbește în modul cel mai personal, pe înțelesul tău.

El face să țâșnească din duhul tău un izvor de mângâiere, de pace, de bucurie deplină.
El îți vindecă TOATE rănile trecutului tău. Și semnele lor. Totul. Da!

Te convinge de cele mai interioare trăiri ce le ai, îți cunoaște orice adiere de gând.
N-am cuvinte să îți explic, dacă nu ai trăit așa ceva, ți se pare de-a dreptul imposibil!

Pentru că așa este. La oameni este imposibil așa ceva. Dar nu la Dumnezeu.
Dumnezeu e dincolo de imaginația ta. El chiar te iubește. Chiar te iubește!

Moment de seară (2)

N.Steinhardt
Jurnalul fericirii

TREI SOLUȚII

Testament politic
Pentru a ieși dintr-un univers concentraționar - și nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniță ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului - există soluția (mistică) a credinței. Despre aceasta nu va fi vorba în cele ce urmează, ea fiind consecința harului prin esență selectiv. Cele trei soluții la care ne referim sunt strict lumești, au caracter practic și se înfățișează ca accesibile orișicui.

Soluția întâi: a lui Soljenițîn
[...] {Moartea consimțită, asumată, anticipată, provocată}
Soluția a doua: a lui Alexandru Zinoviev
[...] {Nepăsarea și obrăznicia}

Soluția a treia: a lui Winston Churchill și Vladimir Bukovski
{Vitejia însoțită de o veselie turbată}
Ea se rezumă: în prezența tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoți din ele pofta nebună de a trăi și de a lupta.

În martie 1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: „Va fi război. Praf și pulbere se va alege din Imperiul Britanic. Moartea ne pândește pe toți. Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani."

Cu cât îți merge mai rău, cu cât sunt greutățile mai imense, cu cât ești mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică și rațională, cu cât cenușiul, întunericul și vâscosul se intensifică, se puhăvesc și se încolăcesc mai inextricabil, cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât ești mai dornic de luptă și cunoști un simțământ (crescând) de inexplicabilă și covârșitoare euforie.

Ești asaltat din toate părțile, cu forțe infinit mai tari ca ale tale: lupți. Te înfrâng: le sfidezi. Ești pierdut: ataci. (Așa vorbea Churchill în 1940). Râzi, îți ascuți dinții și cuțitul, întinerești. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi și tu, fie chiar infinit mai puțin. Nu numai că nu deznădăjduiești, că nu te declari învins și răpus, dar și guști din plin bucuria rezistenței, a împotrivirii și încerci o senzație de năvalnică, dementă voioșie.

Soluția aceasta, firește, presupune o tărie de caracter excepțională, o concepție militară a vieții, o formidabilă îndârjire morală a trupului, o voință de oțel înnobilat și o sănătate spirituală adamantină. E probabil că presupune și un duh sportiv: să-ți placă bătălia în sine - încăierarea - mai mult decât succesul.

E și ea salutară și absolută, deoarece e bazată pe un paradox: pe măsură ce ei te lovesc și-ți fac mai mult rău și-ți impun suferințe din ce în ce mai nedrepte și te încolțesc în locuri mai fără de ieșire, tu te înveselești mai tare, tu te întărești, tu întinerești!

Cu soluția Churchill se identifică și soluția Vladimir Bukovski. Bukovski povestește că atunci când a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, își va spune cititorul cărții sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranța, frica, emoția. Dar Bukovski urmează: n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia așteptam să se facă ziuă, să fiu în fața lor, să le spun tot ce cred eu despre ei și să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui.

Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoție. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz și de a intra în ei ca un tanc!

Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunțat ori scris vreodată în lume. Și mă întreb - nu pretind că e așa cum spun eu, nu, câtuși de puțin, mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb - dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzând fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori și cel puțin câteva miliarde de planete în jurul acestor sori, dacă nu cumva toate spațiile, distanțele și sferele acestea măsurate în ani-lumină, paraseci și catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aștri, comete, sateliți, pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai știu eu ce, toate erele, toți eonii, toate timpurile și toate continuumurile spațio-temporale și toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat ființă și există numai pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.

Concluzie
Tustrele soluții sunt certe și fără greș.
Altele pentru a ieși dintr-o situație-limită, dintr-un univers concentraționar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau cameră de anchetă, din teamă și panică, din orice cursă de șoareci, din orice coșmar fenomenal nu știu să existe. Numai acestea trei. Însă oricare din ele e bună, suficientă și izbăvitoare.

Luați aminte: Soljenițîn, Zinoviev, Churchill, Bukovski. Moartea consimțită, asumată, anticipată, provocată; nepăsarea și obrăznicia; vitejia însoțită de o veselie turbată. Liberi sunteți să alegeți. Dar se cuvine să vă dați seama că - lumește, omenește vorbind - altă cale de a înfrunta cercul de fier - care-i în bună parte și de cretă (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul dictaturii e o fantasmă: frica) - e foarte îndoielnic să găsiți.

Veți protesta, poate, considerând că soluțiile subînțeleg o formă de viață echivalentă cu moartea, ori mai rea ca moartea ori implicând riscul morții fizice în orice clipă. Asta așa este. Vă mirați? Pentru că nu l-ați citit pe Igor Safarevici, pentru că încă nu ați aflat că totalitarismul nu e atât închegarea unei teorii economice, biologice ori sociale, cât mai ales manifestarea unei atracții pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se pot încadra în hăul totalitar e simplu: ei iubesc viața, nu moartea.

Moartea, însă, cine, Singur, a învins-o? Cel ce cu moartea a călcat-o.

Moment de seară (1)

Ariana - "E cineva, cântă"

Isuse, Isuse, ascultă acum:
Departe, pe dealuri, prin văi, pe câmpie,
Un cântec de lacrimi, de jertfă şi drum...
E cineva, cântă, prin zarea pustie,
E cineva, cântă, e unul, sunt doi,
Sunt sute, sunt mii, sunt mulţimi fără zare.
Şi cântă prin soare, prin noapte şi ploi
Un imn de iubire, de har şi chemare...

E cântecul meu de dragoste strâns
Din primul fior de grea sfâşiere
Din ziua când Ţie, Isuse, Ţi-am plâns
Întâia iubire şi-ntâia durere
Ascultă-l cum creşte, mereu mai aprins
Mereu mai puternic, mereu mai fierbinte
O oaste, o ţară, o lume-a cuprins
O-nalţă, o cântă, şi-o poartă-nainte...

Ascultă, Isus, e imnul slăvit
Din ziua când haru-Ţi veni peste mine,
Şi-n care-adevărul a rupt strălucit
Tristeţea trăită departe de Tine...
Ascultă Isuse, în ceasul ceresc
Când harfa se stramă pe culmi de extaze,
Când lutul apune, când ochii privesc
Uimiţi veşnicia de slavă şi raze...

Esti tu gata?

Vreau să-ţi spun ceva. Apleacă-ţi urechea, nu fi tare la auz.
Înţelege ce ţi se întâmplă şi nu descuraja. Nu eşti singur.
Ai început să te tulburi în duhul tău, să nu mai înţelegi nimic.

Trec zilele şi oscliezi. Nu mai ştii cine eşti, te întrebi...
Când pozezi bine, când te complaci în mici compromisuri.
Altă dată parcă nu era ceva normal să fie aşa, nu?

Credeai că eşti mai bun, dar tot mai des observi contrariul.
Te trezeşti în împrejurări care te dau peste cap cu totul.
Ai vrea tu să mai crezi despre tine că eşti un sfânt...

Ţi se pare că toată credinţa ta ar putea fi doar o iluzie.
Nu mai poţi nici măcar să gândeşti limpede, să te potoleşti.
Ai vrea uneori să te destăinui cuiva, dar ştii că nu te-ar înţelege.

Ai nervi, nu? Îţi vine să dărâmi cu mâinile tale tot ce ai construit.
Uneori nici nu îţi pasă de consecinţe. Vrei doar să te răcoreşti.
Şi până una alta, cine sunt eu să îţi ţin predici?

-

Ei bine, hai să îţi amintesc despre mine. Eu sunt tu.
Poate nu mă recunoşti aşa bine, dar mă vei cunoaşte.
Punctul esenţial din ce vreau să îţi spun, este următorul:

Tu nu vei mai fi cel ce ai fost, eu sunt noul tu. Tu eşti eu.
Şi când m-ai invitat să facem schimb? Îţi spun limpede.
Când te-ai rugat Domnului să te schimbe, să fii altul.

Ai înţeles că inima ta e nespus de înşelătoare, o vrei curată.
Acum trăieşti metamorfozarea! (sau cum spun unii, pocăinţa)
Da, nu e aşa uşor cum ţi-ai imaginat. Eşti abia la jumătate.

Ce vreau eu să te întreb, acum că eşti conştient de mine.
Eşti tu gata? Să îndrepţi totul în tine, să trăieşti ca mine?
Vreau să îmi dovedeşti schimbarea, nu numai să ţi-o doreşti...

Dorinţa ta trebuie să fie voinţa Mea. Acţiune vreau de la tine.
Cunoaşte voia Mea, şi dă-ţi toate silinţele să o împlineşti.
Dovedeşte că Mă iubeşti, iubindu-ţi aproapele.

Aştept răspunsul tău. Nu eşti singur. Eu, Domnul, sunt în tine.
Vreau să trăieşti prin Mine, dar Mă împiedici prin tine.
Te iubesc, de aceea te disciplinez. Doare, dar te vei bucura.

Un exemplu de iertare

Îmi aduc aminte, deşi unii spun că e cam imposibil, de lucruri ce mi s-au întâmplat pe când aveam 2 ani sau mai puţin. Nu ştiu exact câţi ani aveam (5-6?) când am tăiat pentru prima dată o felie de pâine, însă îmi amintesc foarte bine momentul. Pentru că a fost foarte intens. M-am tăiat pentru prima dată cu cuţitul. I-am cerut unui frate de-al meu să-mi taie o felie de pâine, iar el m-a încurajat să o tai singur. Şi m-am tăiat! :)

În trecerea timpului, mâna mea stângă a suferit mult din cauza mâinii mele drepte...

O experienţă destul de recentă îmi aminteşte de cum dreapta se lăuda că ştie să despice o nucă fără spărgătorul de nuci, doar cu un cuţit. Avea experienţă, însă de data asta a împins cuţitul mai mult decât trebuia... iar arătătorul mâinii stângi a căpătat un nou semn pe viaţă. Nu e urât, e chiar simpatic.

În total, cred că are o colecţie de cel puţin zece semne.

---

Priveam înainte în zare şi meditam, în timp ce mă întorceam alaltăieri spre Iaşi, în maşină. Stăteam la taifas cu Dumnezeu, când într-un moment de pace, îmi plec privirea în jos, spre mâini. (Nu vă faceţi griji, nu eram la volan.)

Când le văd, mâinile mele stăteau împreunate a rugăciune. Stânga o strângea în braţe pe dreapta, iar dreapta cu mult drag nu se putea despărţi de stânga.

Un gând de sus mi-a aruncat privirea spre semnul recent de pe mâna stângă.
Mâinile nici nu au observat că le privesc, stăteau liniştite şi se bucurau împreună de Domnul.

- Ce le face atât de deosebite? m-a întrebat gândul.

Am rămas mut...
şi mi-au dat lacrimile:
fiecare se lăsa condusă de acelaşi gând.

Pecete de iubire

Mi-ai arătat cum e să zbor pe aripi ca de vultur.
Nimeni şi nimic nu mă apăsa, eram deasupra tuturor.
Ţi-am simţit atunci iubirea, ca putere de învingător.

Am alergat împreună cu Tine, umăr la umăr.
Cădeam şi mă ridicam, mereu mă ţineai de mână.
Ţi-am gustat atunci iubirea, ca miere şi smântână.

M-ai lăsat şi singur, Te-ai retras în tăcere.
Smânceam, dar am continuat să mă încred în Tine!
Mi-ai arătat că pot să Te iubesc, cu ce e-n mine.


Credeam că doar atât era, sincer Îţi spun.
Dar m-ai rănit, când eu Te doream din toată inima..
M-ai zdrobit "fără milă". Eu nu ştiam, dar ştiu acuma.

Nimeni nu mă poate răni mai tare decât Tine.
Doar pentru Tine am dragostea mai multă.
Mi-ai pus în suflet o pecete, o arsură cruntă.

M-ai eliberat, scăpând de fortăreaţă.
Inima mi-ai vindecat, eu pentru Tine mai trăiesc.
Şi vulnerabil am rămas, căci: Te iubesc!

Dor de viitor

Îmi aduc aminte de ziua veşniciei.
Ce moment.. când Ţi-am văzut Faţa!
Tată, radiai de bucurie să mă vezi acasă.
Cum cu emoţie am păşit eu pragul..

Îmi aduc aminte de sunetul trâmbiţei.
Ce moment.. când am zburat spre cer!
Duhule Sfânt, cum mă purtai, entuziasmat.
Cum prea fericit, totul în urmă am lăsat..

Îmi aduc aminte de promisiunea revenirii.
Ce moment.. tresăream la ivirea zorilor!
Isuse, nerăbdător aşteptai să vii la noi.
Cum zilnic eu Te chemam, speram..


Oh, amintirile.. parcă le trăiesc, dar încă nu-s.
Mă-ntorc spre mine, să văd ce a mai rămas.
Dar nu mă mai găsesc nici în trecut, nici în prezent.
Am rămas numai un dor.. un dor de viitor!

Noduri, noduri...

Dacă iei o funie şi tragi tare de capete, se tensionează, dar nu se rupe.
Însă dacă forţele cu care acţionezi sunt destul de puternice, atunci fir cu fir, funia se destramă.
O modalitate mai simplă de a o împărţi în două, este să o tai cu un cuţit.

Ce faci acum cu două jumătăţi din funie, răvăşite?
Le apuci pe fiecare şi le pui cap la cap.
Apoi le înnozi.

Dintr-o funie poţi face două, dar din două funii greu mai poţi face una.
Pentru că rămâne nodul.
De aceea se spune: "Nu rupe firul unei prietenii."

Cine nu rupe funii? Tuturor ni se oferă măcar odată această "şansă".
Unii, ca să-şi arate forţele. Alţii, vor să testeze rezistenţa funiei.
Mai sunt şi cei care se joacă doar, sau sunt neatenţi.


A fost unul, Petru, care a rupt funia cu Hristos.
Refacerea ei însă a fost divină, chiar dacă a rămas un nod.
De fiecare dată când mai auzea cocoşul, Petru plângea cu amar.

Am învăţat că nu e o tragedie să ți se mai rupă funiile.
De ai multe funii împletite noduri-noduri, ai o plasă, un năvod.
Şi în mâinile Marelui Mângâietor, devii pescar... de oameni.


Eu ce fac, Doamne, cu ai mei?
.. vreau funii împletite în una, două, trei!

Taina de Paste

Între cer şi pământ,
undeva la mijloc, întru fiinţa omenească,
întrupatu-Te-ai smerit, mărunt.
Naştere deosebită, viaţă sfântă trăită,
putere dumnezeiască în iubire dovedită.

Ai căutat şi ai găsit,
ba mai mult de-atât, ai tămăduit.
Sclipire de bucurie în ochii Tăi
vâzându-ne pe noi, nişte copii răi.
Ce ascundeai oare în ei?

Zdrobire, durere şi ţipăt!
Speranţe ruinate, totul îndărăt..
Cum putut-ai Doamne, să mori blestemat,
hulit şi ruinat, de ce – m-am întrebat.
Mă străpungi acum, direct şi curat.

Milenii, vieţi şi circumstanţe
trecut-au de când Tu ai murit.
Ai înviat, şezi pe Tronul Măririi
şi m-ai luminat:
Răscumpărarea vieţii mele din păcat!

Dar accentul nu cade aşa,
e ceva mai adânc în inima Ta.
E iubirea din veşnicie, e nerăbdare
să vezi cum din noi, din omenire,
se naşte EA, Mireasa, Soţia TA.

Cum sa-Ti multumesc?

Credincios eşti Doamne, foarte vrednic de încredere:
îndurările Tale depăşesc puterea mea de înţelegere.
Felul cum lucrezi Tu este desăvârşit.

Ştiam că îmi faci bine; deşi eram pradă durerii,
gust însă acum şi din bucuria eliberării.
Voia Ta aduce mereu împlinire.

Tăcerea Ta iniţial m-a frământat,
iar împrejurările mele m-au debusolat.
La timp ai ales să mi Te descoperi.

Mă lăsasei descoperit în ceaţă,
ca să îmi poţi oferi din plin povaţă.
Lumina Ta mă linişteşte.

Aveam prejudecăţi despre Tine,
vai cât puteam să fiu de temător.
Tu-mi eşti Tată foarte iubitor.

Stânca vieţii mele doar Tu eşti,
pe toţi uriaşii mei eu îi dobor.
Sunt mai mult decât biruitor!

Câte surprize încă mi-ai pregătit,
abia aştept până la sfârşit.
Harul Tău e nemărginit.

Un pas mai departe

.. de la forţarea să tac,
la găsirea unui înţeles ..
prinzând de colţ mulţumirea,
şi bucuria.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului meu Iisus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care mă mângâie în toate necazurile mele,
pentru ca,
prin mângâierea cu care eu însumi sunt mângâiat de Dumnezeu,
să pot mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!

Căci, după cum am parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos am parte din belşug şi de mângâiere.

Aşa că, dacă sunt "în necaz", sunt pentru mângâierea şi mântuirea voastră; dacă sunt mângâiat, sunt pentru mângâierea voastră, care se arată prin faptul că răbdaţi aceleaşi suferinţe ca şi mine.

Şi nădejdea mea pentru voi este neclintită, pentru că ştiu că, dacă aveţi parte de suferinţe, aveţi parte şi de mângâiere.
(sf. apostol Pavel, 2 Corinteni 1:3-7)

parcă încep să-l înţeleg,
puţin câte puţin..

dar punctul cel mai tare e:

În adevăr, fraţilor, nu vreau să vă las în necunoştinţă despre necazul meu [...], de care am fost apăsat peste măsură de mult, mai pe sus de puterile mele, aşa că nici nu mai trăgeam nădejde de viaţă.

Ba încă îmi spunea gândul că trebuie să mor; pentru ca să îmi pun încrederea nu în mine însumi, ci în Dumnezeu care înviază morţii.

El m-a izbăvit şi ne izbăveşte dintr-o astfel de moarte, şi am nădejde că mă va mai izbăvi încă.
(sf. apostol Pavel, 2 Corinteni 1:8-10)

nu, nu am ajuns la această intensitate,
staţi liniştiţi..
doar că mă simt aşa.. cumva atras.

să auzim încheierea:

Voi înşivă mă veţi ajuta cu rugăciunile voastre, pentru ca binefacerea făcută mie prin rugăciunile multora să fie pentru mulţi un prilej de mulţumiri adresate lui Dumnezeu pentru mine.
(sf. apostol Pavel, 2 Corinteni 1:11, dar subscriu si eu!)

* Am adaptat textul la persoana I singular, pentru un efect mai personal, în care să mă regăsesc pe alocuri. În original, Pavel vorbeşte la persoana I plural, incluzându-l şi pe tânărul lui ucenic, Timotei, care îi călca pe urme.
** la punctul cu rugăciunea, chiar vă mulţumesc celor ce mă susţineţi cu rugăciunile voastre; nici pe departe nu mă compar cu sf. apostol Pavel, dar suntem binecuvântaţi unii prin alţii.
*** dacă tot am ocazia, vreau să afirm că dorinţa mea cea mai mare este ca Dumnezeu să vă ajute prin ceea ce scriu din experienţele mele cu El.

Balsam pentru rani

Gata, le zic. Mă risc.
Le spun că mi-e greu.. să fiu liniștit, Dumnezeu!

M-ai prins în mâinile Tale.. și mă strivești.
.. mi-ai spus să am încredere.

Semnele cuielor Tale mă înghesuie.
.. mi-ai spus că nu voi avea nimic de pierdut.

Unghiile - cuțite, bisturie, săbii, - lănciile Tale mă sfâșie.
.. discernământ și mai multă îndrăzneală, spui.

Ajung să nu mai pot respira nici un vis.
.. încununat de bucurie și fericire, mi-ai promis.

Caut balsam pentru răni, visele nu mi le alină.
.. balsamul tău sunt EU.

Azi nu pot afirma în gura mare că "Te iubesc"..
.. nu-i nimic, important e ce știu EU!

Doamne, Tu ești înțelept.
Tu știi ce e mai bine pentru mine.

Deși îmi este GREU,
mă arunc din nou în mâinile Tale,
.. știind ce-mi pui la cale.

Filosofie... de atelier

Motto: "Veniţi şi priviţi lucrările lui Dumnezeu! Ce înfricoşat este El, când lucrează asupra fiilor oamenilor!" - Psalmi 66:5

Contextul vieții de credință mai poate fi asemănat și cu un atelier.
Imaginea clasică, biblică, cea mai des întâlnită, este cea a unui olar ce modelează lutul.
O prelucrare cam ”soft” aș spune eu... mie îmi apare în fața ochilor alt loc minunat:
Fierăria!

În fierărie, există un cuptor în care se încinge bucata brută de metal.
Apoi aceasta se prinde bine cu un clește.
Și acum vine punctul culminant... filosofia între ciocan și nicovală:

Mă gândesc de-o vreme scurtă,
dacă nu-s un fel de... brută.

Simt ciocanul c-o-ntrebare,
apăsat și fără seamăn...
Comentezi? Îți dau mai tare,
taci și-nghite, fără geamăn!

Nicovala, e tăcută..
o fi fost și ea o... brută?
E cam lată, e cam rece,
și e cheală, și e slută..

Ce-i mai bine, mă frământ,
cu ciocanul, spre pământ...
sau jos - lat, pe nicovală,
așteptând o îndoială?

Fierarul? Dumnezeu.
Ciocanul? Nu, nu vorbește. E doar imaginația mea bolnavă.

Finalul?
[nu știu exact, dar s-ar putea să fie o sabie învăpăiată!]

Zile negre

Motto: "Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea. Cine poate să o cunoască?" - Ieremia 17.9

Ştiu. Deja îmi imaginez. Te voi întrista. Iar..
Vine ziua în care mi se va urca la cap.
Tu mă iubeşti, nu? Da... şi mă copleşeşti Doamne... şi mă zdrobeşti.
Şi îmi faci numai bine,
...şi în fiecare zi Te gândeşti la mine,
...şi faci ca toate lucrurile să lucreze spre binele celui ce Te iubeşte, nu?

Aşa... şi?
[...]
Mă ia cu ameţeli, am un déjà vu...

Scorpionul vroia să treacă lacul. Lacul cu lebede.
Scorpionul nu ştie să înoate. Vrea numaidecât să-l treacă.
"Hei, te rog, nu mă ajuţi? Te rooog... am nevoie..."
Lebăda stă în cumpănă: "Să te trec, să nu te trec... dacă mă înţepi?"
"Ei cum să te înţăp? Am muri amândoi, plus că nu am nici un interes să fac asta! Jur!"
Scorpionul a fost sincer. Lebăda la fel.
Aproape de malul celălalt, amandoi se îneacă..
"Dar ai spus că nu mă înţepi..."
"Dar... nu am vrut să te înţăp!!! OF, natura asta a mea e de vină :(("

"Inima este ... nespus de înşelătoare. Cine poate să o cunoască?"
"Eu Domnul cercetez inima..." - Ieremia 17.10.

Te voi întrista... ştiu asta...
mi se va urca la cap...

Tatăă... sper atât de mult să mă înşel! :-s

M-am imbolnavit...

Plâng. Nu mai pot.. 27 minute n-am putut usca un ochi.
E o durere dincolo de imaginaţia mea.
E o zdrobire "fără milă", ca nici alta.
E surprinderea harului!

Doamne, iar mă copleşeşti cu dragostea Ta!
De ce mă iubeşti atât de mult?
De ce îmi deschizi ochii şi inima să mă înec în adâncimile dragostei şi îndurării Tale, când sunt atâţia oameni care nici măcar nu cred că exişti, care nu Ţi-au înţeles niciodată mângâierea.. !?

De ce eu explodez de fericire, iar cei care mă citesc s-ar putea nici să nu schiţeze un gest?

Misterios eşti, Doamne..
Plin de bunătăţi, de surprize, de uimiri..
Eu Te iubesc şi în zdrobire, şi în uimire.

Dar acum mă topeşti mai mult ca niciodată!!
Eu NU MERIT, Tu nu mă înţelegi?
Nu merit să mă iubeşti atât de mult... nu merit... sunt un netrebnic...
De ce mă umpli de Tine? de ce...

Te rog Tată... dacă am căpătat trecere înaintea Ta,
în Numele lui Isus Hristos... Tată... te rog... te implooor...

Deschide ochii, deschide inima, inundă Tu,
nu mai rezist..
ridică pe cel căzut,
vindecă pe cel bolnav,
încurajează pe cel descurajat,
spune o vorbă bună celui întristat,
alungă temerile celui speriat şi dezorientat,
pentru ei mă rog, Tată, da, pentru cei ce mă citesc acum!

m-am îmbolnăvit...
mă înţeapă inima...
de dragoste.

[nu glumesc!]

Secretul vietii din belsug

Motto:
"Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl, şi cum cunosc Eu pe Tatăl; şi Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele. Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug." - Iisus Hristos (Ev. după Ioan 10:10,14,15)

Psalmul 23,
aşa cum mi l-a descoperit Domnul zilele trecute:

EU Domnul, sunt Păstorul tău:
...nu vei duce lipsă de nimic!
Eu te pasc în păşuni verzi şi te duc la ape de odihnă;
...îţi înviorez sufletul şi te povăţuiesc pe cărări drepte,
...din pricina Numelui Meu.
Chiar dacă ar fi să umbli prin valea umbrei morţii,
...să nu te temi de nici un rău, căci Eu sunt cu tine!
Toiagul şi nuiaua Mea te mângâie.
Eu îţi întind masa în faţa vrăjmaşilor tăi,
...îţi ung capul cu untdelemn şi
...paharul tău este plin de dă peste el!
Da, fericirea şi îndurarea Mea te vor însoţi
...în toate zilele vieţii tale,
...şi vei locui în casa Mea
...pentru totdeauna!

Ele Mă cunosc (tot) aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl, şi cum cunosc Eu pe Tatăl.
wow!