Tristeţea Crăciunului.

Da, tristeţea de Crăciun.
Multele urări de "fericire şi voie bună" fac pe unii să fie şi mai trişti decât ar fi de sărbători.
Românii ştiu să serbeze, ştiu să facă din luna Decembrie o lună de vis.
Adică de Basm.
Mereu ne-au plăcut basmele. Acolo toţi devin dintr-o dată fericiţi.
Abureală. Tu devii şi mai trist.
Ai cam sigur vreo durere ce te macină de multă vreme şi nu poţi pur şi simplu să te faci că nu există.
Defapt uneori reuşeşti să te mai păcăleşti, chiar devii un fel de Greuceanu, care te dai de trei ori peste cap şi devii dintr-o dată un propovăduitor al bucuriei de Crăciun, trimiţând mesaje gen "fie ca" la toţi prietenii tăi...

Am accentuat destul starea deplorabilă în care te găseşti, şi chiar ţi-ai dori să te bucuri de sărbătorile acestea. Dar toate urările te părăsesc precum fulgii: nici bine nu se aşează pe sufletul tău, că dispar! Şi nici n-am să-ţi fac o urare, deşi îţi doresc binele. Dar ca să şi ajungă acolo la tine acest bine, trebuie mai întâi...

să îţi preţuiesc durerea!

să plec capul şi să tac în prezenţa sufletului tău, care, deşi e disperat după fericire, se înşeală cu o urare superficială şi cu un zâmbet "de sărbătoare". Nimeni nu s-ar mai opri să îţi asculte suspinele. Nimeni... (poate ar face-o Moş Crăciun, dar ştii că nu ai fost cuminte.. plus că "moş crăciun" este o imitaţie patetică la adresa Domnului Păcii, dătătorul vieţii şi al fericirii; tot ce mai poţi să speri este la mila Lui).

Ei bine, abia într-un astfel de întuneric existenţial a răsărit Lumina.
Îţi aminteşti că în Eden, Dumnezeu i-a făcut o promisiune omului: "sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui".
Dar trecuseră deja aproape patru MILENII până la venirea acestui Eliberator.
Era o promisiune "întârziată".
Exact ca în proverbul "O nădejde amânată îmbolnăveşte inima, dar o dorinţă împlinită este un pom de viaţă."
(Pildele 13.12)

Alte patru sute de ani mai trecuseră şi ei de când nu mai fusese nici o descoperire profetică în Israel. Tot ce mai aveau erau promisiunile scrise peste care se aşternea descurajant praful... secol după secol.

Iată o dorinţă împlinită, iată o expresie a credincioşiei lui Dumnezeu!

Dă-mi voie să gândesc pentru mine, dacă ţie nu pot să îţi mai spun nimic...
oare ce a promis Dumnezeu, nu va face?
întunericul nu va domni veşnic nici în viaţa...

mai dă-mi un psalm

nu mai am psalmi să Îţi ofer, ce să le mai spun?
visul meu a fost ca să Te bucuri, să-i încurajezi şi eu să îi ajut..
dar m-am văzut ca piedică în cale, aşa că am tăcut!

mă doare, şi între noi fie vorba, ştim prea bine cum,
dar cel mai trist sunt că n-am un psalm acum..
ce să-Ţi ofer? şi lor ce să le spun?

l-aş intitula "un psalm în depresie", uimitor,
şi-aş lăuda Numele Tău, şi-aş fi mulţumitor..
dar Doamne, am rămas gol.

...

oare visul era al meu, nu era visul Tău? nu ştiu,
dar îmi împodobesc coroana, greu..
psalmul nu mi-l dai Tu, psalmu-s eu!

În tăcere.. şi-n răbdare

"O vreme, două vremi şi jumătatea altei vremi.. iar gerul va trece",
sună un ecou al profeţiilor într-o iarnă rece.
Doamne, oare câte primăveri ar trebui să îmi oferi, ca să compensezi? Că n-ajung zece..

Nu, nu mai am nevoie de toamnă, nu mai am nevoie nici de vară.
Toamna cad numai frunze, iar vara mă sufoc.
Îmi doresc doar mirarea primăverii, când viaţa din nou biruieşte moartea.

Când verdele invinge iar albul.

Îmi dai voie să imortalizez această mirare.. şi să mă hrănesc doar cu ea,
o vreme, două vremi.. şi jumătatea altei vremi?

Fii tu însuţi

Peste tot disimulare.
Te cauţi printre cioburi, vrei să te aduni,
Aştepţi un sunet cald din inimă să-l suni..

Vezi ce vezi, dar nimic nu poţi să crezi.
Nu mai ştii ce e real şi ce e prefăcut,
E doar o iluzie, sau greul a trecut?

Oboseşti fugind, oboseşti şi stând.
Nimic nu se mai aşează locului,
Totul se-nvârte-n văpaia focului.

Eşti tu, dar nu tu eşti.
Nu mai ştii cum să zâmbeşti,
nu mai ştii să plângi, nici să trăieşti.

Te bucuri degeaba, plângi pentru nimic.
Vrei să te descarci, simţi că n-are rost,
Eşti şi zdrobit, şi împietrit, mai eşti şi..

Spune nu disimulării!
Ajunge cât te ascunzi, fii tu însuţi,
Chiar dacă ceilalţi vor fi doar suliţi.

Tu devii, tu nu ai fost, tu nu mai eşti.
Şi ca să devii, fii!

P.S.
i will let this little light of mine, shine!

De paişpe a doua

Aveam câteva stări să le împărtăşesc despre iubire, sunt gânduri cugetate, adunate, ce doream să le mai pun şi-n scris.. dar acum nu mi le mai amintesc. Poate scriind îmi vor reveni..

Uneori mă întreb dacă iubesc. Dacă ştiu ce înseamnă cu adevărat iubirea. Ce observ în jurul meu e numai răni. Ca şi cum aş fi un bisturiu ce taie în stânga şi-n dreapta numai prin carne vie. Din flex, sau din reflex. De'aş fi oprit numai o clipă în lumina soarelui, mi-ar străluci ascuţişul. Îmi doresc să mă termin, să ies la un liman, numai că mereu mai am puţin, încă puţin.
Nu vreau să cred nici că urăsc.. simt doar că mă schimb enorm şi nu ştiu cum, vreau să fiu om. În rău sau bine mă transform?

De ce nu ne învaţă Domnul în rugăciunea "Tatăl nostru" să spunem şi: "ne iertăm pe noi înşine, tot aşa cum ne iartă şi greşiţii noştri pe noi"?

Provocările vieţii, frământările, eşecurile, neîmplinirile, puse alături de bucurii, de acea pace dincolo de circumstanţe, de o speranţă că va fi bine într-un final, sau mai nou că acum şi-aşa defapt e bine, că totul e perfect pentru mine. De sentimentele care mă fac iar să zâmbesc, sau când zâmbesc şi sunt bine dispus fără nevoia unui motiv, ci simplu, trăiesc. Credinţa că sunt şi Rege (andRei), fiu de Împărat, cu o nouă identitate, cu un nume nou, cu un nou nivel. Că voi fi în ceruri, că voi fi mereu lângă Tatăl meu. Căci nimic şi nimeni nu va putea răpi dragostea Lui pentru mine, iar eu din nou afirm că sunt al Tău, Stăpâne!... oricât de greu ar fi încă drumul meu.
Când ştiu ce vreau, dar nu-mi doresc, când ştiu, sau nu ştiu că defapt iubesc.
Mă întreb şi eu aşa.. oare cum va fi cu "EA"?

Rămân la aceste cuvinte.
Mai bine mă duc să mai stau în rugăciune...

p.s.
Nu mai adaug decât că am avut o zi frumoasă.
Libertatea e glorioasă. A fi liber înseamnă a fi iubit.
Şi a elibera, e iubire deasemenea.

Te iubesc oare, fără voia mea?