Salutări din viitor!

Gândindu-mă la diferențele de fus orar, realizez că pot să-mi salut familia și prietenii în aceste momente, din viitor! Mulți dintre ei locuiesc în Vest. Aș putea oricând să-i salut din viitor, dar odată cu trecerea într-un nou an parcă ceva se re-setează în noi. Închidem dosarul 2013 și deschidem unul nou, 2014. În societate ținem cont de ”Ora Zero”. Ne organizăm timpul și activitățile astfel încât această oră Zero chiar capătă anumite puteri. Și am să vorbesc despre una din ele...

Dacă ne gândim la cum am petrecut Revelionul, fiecare avem ce povesti. Fie am creat amintiri pe care niciodată nu le vom uita, bune sau rele, toate cu intensitate mare, acesta fiind polul ”pozitiv”, fie n-avem mai nimic de spus și am schimba mai degrabă subiectul. Nu cunosc unde se situează majoritatea dintre noi, dar presupun că la mijloc. Sunt conștient că ai povestea ta. (Ai vrea să o împărtășești cu noi?)

Revelionul este una din puținele zile în care se întâmplă acel ceva despre care vreau să vorbesc. Ora aceasta Zero are puterea de a scoate ceva în evidență din ființele noastre. Suntem provocați să ne analizăm prioritățile și să decidem cum vom dori să petrecem acest timp ”prețios”. (Încă odată, țin cont și de tine, dacă ți-ai petrecut acest timp regretând mai degrabă că există. Dar și pe tine te afectează această ”putere a orei Zero”. Dacă această seară nu a fost cu nimic, dar absolut nimic deosebită de celelalte, te rog să-mi scrii.)

Așa ajungem să decidem cine să ne bucure în acest timp, cui trimitem mesaje de calde urări (rușine nouă dacă am trimis doar așa, din obicei; sau, rușine nouă dacă nici măcar acum nu găsim ocazia să ne mai salutăm cunoștințele), etc. Așa decidem și uneori e o provocare să alegem între opțiuni. De am putea numai să ne împărțim în bucăți, să arătăm oamenilor cât de importanți sunt pentru noi, că vrem să petrecem un timp deosebit alături de ei. Dar cu cât interacționăm cu mai mulți și le dăm ceva din noi, parcă rămânem tot mai singuri și mai goi. Deși ne bucurăm că oferim, observăm că ușor-ușor, ne ofilim.

De ce ne stresăm să obținem maximul de bunăstare într-un singur eveniment? Ce-i această dorință din inima noastră după trăirea ”alături de cei dragi”? În astfel de momente, ne dăm de gol. Ora Zero are puterea să ne dea de gol! Adăpostim în noi tânjirea după comuniunea adevărată, profundă, reală, care să ne împlinească pe deplin. În momentul ”cel mai important al istoriei”, când parcă ceea ce facem în acest moment va fi ca o carte de vizită pentru viitorul an, vrem să trăim la maxim sentimentul de bunăstare, o părtășie cu persoane dragi, care să ne umple sufletul. Altfel, parcă ratăm ceva. Căutăm împlinirea fie într-o interacțiune live, fie într-un mod de divertisment pasiv. Artificii, voie bună, orice, orice.. care să ne facă defapt fericiți. Pe nespuse, Revelionul devine cursa pentru fericire la care ne angajăm și în care suntem angrenați de către societate.

Dar să o mai zic și pe asta: deși alergi ”după” persoanele, activitățile sau lucrurile care să-ți facă momentele de neuitat, tot rămâi cu un gol în suflet, o neîmplinire și o nedumerire. Iar dacă ești unul care nici n-ai mai căutat alte persoane cu care să te simți bine, ci mai degrabă ai stat singur, compătimindu-te sau uitând de tine, să știi că nici ceilalți care afișează o aparentă veselie nu o duc excelent. Inima poate fi tristă chiar în mijlocul râsului și al distracției, în mijlocul prietenilor și chiar al familiei. Pe toți ne încearcă un gol imens și o lipsă de sens în tot ce e sub soare. O însingurare și o înstrăinare.

În concluzie, pentru toți: fie că ai conștientizat deja, sau nu, fie că te-ai bucurat de Revelion sau nu, fie că ai o poveste sau mai bine tac(!), aș vrea să-ți transmit un gând ce va rămâne în veac! Și cred că în el se află secretul oricărui eveniment, atunci când vei dori să profiți maxim de el. Nu doar ca să nu mai trăiești însingurarea și înstrăinarea, dar mai mult decât atât, să dai în sfârșit un adevărat sens momentului.

Secretul e Dumnezeu. Singura prietenie care aduce toată împlinirea după care tânjești este cea cu Tatăl, cu Fiul, cu Duhul Sfânt și cu ceilalți credincioși. Atunci când împreună cu prietenii tăi Îl căutați pe Dumnezeu și Îi oferiți Lui această onoare de a ocupa importanța maximă în momente precum Revelionul, sau zilele de naștere, sau alte momente marcante.. vei înțelege ce spun. Pacea și bucuria interioară pe care le găsim în Dumnezeu întrec orice imaginație. Dacă e vreun loc și un timp în care să te simți cu adevărat acasă, acela e Dumnezeu. El e locul tău de odihnă, e timpul tău, e tot ceea ce umple cu adevărat vidul tău. Nu vei mai simți că fericirea se petrece undeva dincolo de tine, dincolo de locul unde ești, dincolo de anturajul în care te găsești. Vei simți că Fericirea a venit la tine și că nu trebuie să mai alergi tu după ea. Asta e și povestea mea.

Salutări din viitor? În perspectiva mea, temporală, aceste cuvinte vor rămâne scrise aici și te vor regăsi începând de azi, străbătând doar viitorul. Dar din perspectiva lui Dumnezeu, atemporală, El te va regăsi indiferent în ce colț al istoriei trăiești, ai trăit sau vei trăi; indiferent în ce colț al lumii, indiferent în ce stare sufletească, indiferent de vârstă, de bucurii și necazuri, indiferent de rasă, limbă sau neam.. Indiferent de zi, de lună sau de an.

Eu mă opresc aici, căci salutările mele din viitor încep să devină istorie. Dar te încredințez în mâna Celui ce este Începutul și Sfârșitul istoriei, Cel ce este mai presus de soare, Cel ce are putere chiar și asupra orei Zero.

Un an nou plin de Dumnezeu!

Experimentul UK

Un român printre englezi și printre românii englicizați, sau un european între europeni. Un om, cu o viață de românaș, cu o cultură românească - nici prea prea, dar nici nici-nici - vizitează the United Kingdom. Mai exact, England. Și mai exact, London, Oxford, Abingdon, Southampton, Portsmouth și Gosport. Ce ar putea observa un astfel de om ca toți oamenii - și totuși atât de diferit? Ce l-ar încânta, ce l-ar frământa?

Să zicem, de dragul experienței, că ar avea un prieten englez (pentru contact direct cu civilizația lor), dar și câteva rude apropiate (verișori) să poată analiza comunitățile de români stabiliți în UK. Acum, fiindcă românașul nostru e Român și na, cu remunerație mică pentru a-și permite oricând un astfel de concediu, să presupunem că prietenul lui englez suportă mare parte din cheltuieli.

Ce l-ar impresiona în primul rând, când ar ateriza în Luton, London? Faptul că plouă? Cel mai probabil așa ar trebui să fie. Nu, poate mai mare șoc ar avea când ar scoate netbook-ul și ar încerca să se conecteze la rețeaua wi-fi gratuită din aeroport, să-și contacteze rudele. Pe telefon n-ar putea, pentru că în UK nici nu i-ar recunoaște cartela. Rețea wi-fi gratuită am zis? Nu și aici. Schimbi mărunți și plătești 1 liră pentru 10 minute de internet. No problem. Totul se plătește. Poate de asta merg lucrurile așa bine în țara asta. Încă de la prima impresie, românașul își dă seama că ”eQuality of life” aici e diferită de cea românească. A, și că ar trebui să aibă multe buzunare pentru tot măruntul cu care va avea de-a face.

Să ne imaginăm cum ar petrece el timpul împreună cu prietenul englez, vizitând orașe medievale cu biserici și castele, muzee precum cel al Titanicului din Southampton, locuri istorice ce au făcut Anglia celebră, sau cum ar participa la slujbe în biserici anglicane tradiționale precum Westminster Abbey (la o slujbă de Corpus Cristi, în locul unde a fost încoronată Regina Elisabeta a IIa acum 60 ani) și St. Mary din Gosport (în care prietenul lui ar cânta în cor și pentru care ar compune chiar câteva cântece), sau biserici charismatice moderne precum Hillsong London; cum s-ar plimba cu taxiul britanic, cu bus-ul, choach-ul, ferry-ul, cum s-ar strecura în fugă prin marea de oameni în cotloanele celor două (sau trei? nici n-ar putea număra bine la prima plimbare) etaje subterane ale sistemului Underground din London, care tocmai ce împlinește 150 ani de la înființare. ”Please mind the gap between the train and the platform!” Ei construiau deja metroul pe când noi abia înființam prima Universitate din țară, la Iași. Să ne imaginăm cum ar merge românașul nostru cu umbrela prin renumita ploaie londoneză, cum ar face el poze mai puțin clasice la Big Ben, London Bridge, London Eye, Buckingham Palace și alte puncte turistice, cum s-ar sui în cel mai înalt turn (Spinnaker Tower) cu vedere panoramică din UK și ar păși pe podeaua lui de sticlă, cum ar viziona filme englezești cultured, ar servi ”cel mai mic dejun englezesc” (cine știe, cunoaște), ar mânca la un restaurant tradițional și ar vedea British gents citind ziarul și discutând unii cu alții ca-n bancurile cu ei. Să avem împreună răbdare cu românașul nostru la coadă la National Museum of History din London, unde am găsi printre altele și pietre din Banatul nostru românesc puse la loc de cinste.

În fiecare zi ar afla ceva nou care să-i îmbogățească ”experimentul UK”. Cred că i-ar plăcea mult să servească cina împreună cu englezii atunci când se vizitează între ei, să vadă ce obiceiuri au, cum discută între ei. L-ar amuza subiectele de discuție și accentul pe care sunt spuse, dar i-ar plăcea. Ce trist ar fi să vadă o tendință generală spre obezitate în rândul tinerilor. Dar ce mult i-ar plăcea să vadă cât de civilizați sunt oamenii în general. Ce dificil i-ar fi să se obișnuiască cu mersul ”pe contrasens!” Testul suprem ar fi atunci când ar trece strada! De câte ori ar putea da mașinile peste el, dacă n-ar fi mai mereu atenționat: ”look right! look left!” În London, autobuzele care mișună ca furnicile printre străduțe și taxiurile negre cred că i s-ar părea să fie cam multe pe metru pătrat (sau pe square feet). Ar observa că fiecare pasager zice șoferului de autobuz thank you, atunci când termină călătoria; ceea ce la el în țară se întâmplă(?) mai rar. Ce ziceți, oare i-ar plăcea românașului nostru să trăiască într-un astfel de oraș ca London? Poate ar fi prea aglomerat pentru el. Dar cealaltă extremă -Gosport- la marginea mării, unde sunt numai căsuțe, străzi liniștite, fiecare British în castelul lui (o căsuță cu camere mici, cu etaj, cu o curte interioară în care-și petrece timpul grădinărind)? I-ar plăcea să vadă cum fiecare casă e unică, cum fiecare grădină are specificul ei, i-ar plăcea diversitatea florei și verdele veșnic crud de England, dar nu cred că s-ar putea adapta la un loc așa lipsit de activitate, de interacțiune. Mai ales dacă el a trăit și a crescut -să zicem- într-un oraș ca Iașul.

Poate Oxford-ul i-ar fi mai pe gustul lui, pentru că seamănă cu orașul lui natal. Acolo ar avea și rudele cu care a copilărit, i-ar fi mai ușor să se adapteze. Un orășel frumos, cult, renumit, cu potențial unicat. Dar fără șapte coline, păcat! Prea plat. Totuși e bine e să ai la cine merge în vizită într-un astfel de colț al lumii. Ce distractiv ar fi, în fiecare zi să ieși încoace și încolo, să joci golf, să te plimbi cu barca, să te relaxezi într-un hamac în mijlocul naturii la marginea unui râu, să te bucuri de soare și răcoare (o combinație rară la românaș în țară), să te distrezi cu atv-ul, dacă -să zicem- ai avea posibilitatea. Ce-ar mai face românașul? Ar petrece timp valoros cu verii. Ar mai vizita și bisericile de români să vadă cum au reușit ei să conserve identitatea românească. Ar încerca să-i înțeleagă când îi aude spunând cuvântul ”acasă” cu o anumită încărcătură emoțională (sau fără). L-ar alina oare faptul că vede comunități de români în UK în care ar putea să-și trăiască viața în stil românesc -dacă s-ar muta și el în England,- sau ar vrea în cele din urmă să interacționeze mai mult cu civilizația englezească? Și-ar da el seama că majoritatea românilor sunt abia la prima generație de emigranți, ceea ce înseamnă că preocupările principale le sunt banii și o stabilitate socială? Că nivelul de muncă este unul destul de umil momentan (cel puțin până în ianuarie 2014), și că nu ar fi mulți care să simtă la fel despre Românica lui? Că nu sunt mulți care merg acolo cu gând să îmbogățească ei pe England cu ceva. Pentru majoritatea dintre noi un astfel de gând este paradoxal.

Bottom line: cum ar percepe românașul toate astea? Dacă ar fi, să zicem, un tip analitic.. s-ar putea bucura el de fiecare moment? Cred că prea multă civilizație/cultură asimilată dintr-o dată i-ar suprasolicita puterile. Poate s-ar simți ”înghesuit” în identitatea lui de român, fiind nevoit să interacționeze doar pe "teren străin", vorbind englezește, mâncând și încercând stilul lor de viață. Nu toate l-ar împresura, de multe s-ar și bucura. Să fie oare instinctul de conservare amestecat cu dorința de a păstra spre amintire primele impresii despre UK, cele ce l-ar motiva să-și țină un mic jurnal de călătorie, în care să-și noteze în fiecare zi ce a văzut, ce a aflat, cum  a resimțit acest experiment? Ar trage el mici concluzii pentru sine, ca mai apoi cândva în viață să scrie și "mari" concluzii pentru alții? Iată câteva întrebări care l-ar urmări în zilele lui de vacanță și la care ne-ar interesa să aflăm și noi un răspuns.

Dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti. Dar dacă a fost, eu sunt românașul nost'.
Mi-aș lăsa în urmă identitatea românească, să-mbrățișez pe cea englezească? Nu.
Aș păstra doar obiceiuri românești și m-aș închide în comunitățile românești de acolo? Nu.
Mi-ar fi rușine de România dacă m-aș stabili în UK? Nu.
Mi-a părut rău că nu știam mai multă istorie, geografie, cultură românească pe care să o prezint cu mândrie englezilor? Da.
E mai dureros să trăiesc acasă? Da, din anumite considerente. Dar e țara mea și îmi dau seama că nici nu am încercat tot ce ține de mine să lupt pentru o schimbare în bine. Să fiu oare singurul?
Cineva ne spunea să ”think global and act local.” Să ne cunoaștem mai bine valorile și să le susținem cu demnitate la nivel cu valorile lumii, să fim generatori de cultură, nu risipitori de identitate și de neam. În tot acest mozaic european sau global, ce culori mai avem și noi? Am căzut dintr-o extremă a patriotismului comunist într-o extremă a nepăsării față de neam, de istorie, de orice valori proprii. Sau încă nu?

Ce ne mai salvează din alunecarea pe toate topoganele pe care se duce de râpă România? Sunt sigur că numai o forță anti-gravitațională. O forță destul de puternică, un corp ceresc, care să învingă atracția de moarte a pământului. O, dacă ne-am întoarce de la pornirile noastre copilărești cu toată inima la Dumnezeu. Deșteaptă-te române, scoală-te din morți și Hristos te va lumina!

*În imagine avem Coroana de Oțel.

Vechi și nou

Noul își are vremea lui. Vechiului îi va veni și lui rândul să fie amintit. Ceea ce este nou, la prima vedere, încântă. Și cui nu-i plac încântările? Când suntem mici, ne încântăm tare ușor, pentru că nu cunoaștem mai nimic. Totu-i nou și totu-i bun. După râs venea de plâns, ne supăram, dar uitam când iar râdeam. Când mai creștem un pic, începem să recunoaștem tipare, să putem provoca încântările și să le urmărim. Cunoaștem. Dar nu ne putem abține. Nu orice încântare este bună. Gustăm din ea, vine plânsul, știm de data asta. Noul, dacă asta înseamnă încântare, începe să se învechească, un fel de vechi reamintit. Îmbătrânim și tot ne reamintim, ne numărăm încântările. Deja știm foarte multe. Cu greu mai găsim ceva nou, ne săturăm de același vechi, dar tot la el mai tragem nădejde. Adică la partea cu râsul din vechi, căci ne-amintim cât de greu a fost să ne disciplinăm cu plânsul. Și dacă încă mai plângem, este pentru că nu ne-am vindecat complet. Ne întrebăm: putem să ne vindecăm? Vindecarea - e ceva nou, sau e vechi?

Ar putea acest vechi, să fie nou? Acest vechi, dacă asta înseamnă iertare, ne poate oare încânta? E un lucru vechi, săvârșit pe un lemn acum două milenii și totuși... e înnoit? Cum poate fi un lucru vechi, mereu nou? Nu, nu îl vezi mereu ca nou, câteodată plângi și-l vrei proaspăt pe acel vechi, însă vezi, el nu se înnoiește după bunul tău plac, sau după încântarea ta. Ca să ajungi să te încânte totuși acest vechi, dacă asta înseamnă iertare, trebuie să devii mai întâi tu un om nou. Asta poate face numai Dumnezeu din tine. E paradoxal, un vechi să devină nou. Reamintindu-ne de vechi, plângem după nou. Și Cine poate să ne mai încânte? Cât eram mici, ne încânta râsul. Când la tinerețe, plânsul ne uimea, și după ce trăgeam concluzia, ne cam încânta. Dar la bătrânețe? Ce poate să ne mai ridice? Lucrurile nu ne mai încântă, experiențele nu ne mai uimesc, dar persoanele... persoanele încă ne mai urnesc. Amintește-ți: cu cât deveneai mai tare, aveai nevoie cu atât mai puțin de ele. Când ai fost slab, te-ai bucurat să primești ajutorul lor. Dar vai, la bătrânețe... nu mai ai pretenții. Și dacă nu ți-ai împietrit inima față de oameni, dacă nu te-au dezamăgit prea mult și dacă în inima ta nu ai adunat ură... dacă ai ales râsul în defavoarea plânsului atunci când ai suferit de ceva învechit, și dacă ai luat în calcul și experiența plânsului atunci când ai dat peste ceva nou, atunci te bucuri. Atunci începi din nou să te miri. Începi să te încânți.

Dar tu nu mai ești nou, devii învechit. Și tu, față de care raportăm acum uimirea, încântarea, astăzi ești; dar în curând vei lăsa locul tău unui alt nou. Și acel nou va fi un copil. Și copilul va fi tânăr. Tânărul va îmbătrâni. Și va muri.

Cu ce te-ai ales din viață? Ai găsit sursa adevăratelor uimiri, încântări, cele care trec dincolo de lucruri, dincolo de experiențe, de râs și plâns, de copilărie și de bătrânețe? Tu încă nu ai îmbătrânit de tot, doar ți-ai imaginat cum ar putea să-ți fie viața. Căuta-vei tu doar încântări, cu orice preț, fără să tragi concluziile din plâns? Mulțumi-te-vei tu doar să cunoști răul și binele, fără să te lași înnoit? Sper că vei îmbătrâni frumos, că în loc să ruginești, am să te văd cum înflorești. Și când va fi să fie, din trupul îmbrăcat de putrezire, să zbori spre nemurire. Persoanele, care te mai urnesc... și dintre toate, Persoana, Domnul Isus Hristos, EL-ul,  veșnicul nostru contemporan -același nou deși e vechi-, Cel care S-a întrupat și a înfrânt învechirea, înnoind pe toți care cred și se lasă înnoiți... să-ți fie uimirea. Să-ți fie încântarea.