Pata din coltul dreapta jos

Era pe gânduri, nemişcat.

Viaţa i se derula înaintea ochilor, ca în scris. Presimţea ce are să fie. Treceau clipele despărţirii de casă, ajungea undeva departe. Îşi amintea de oamenii atât de apropiaţi cum se pierdeau în umbră, ceea ce îl făcea să perceapă prezentul ca într-o amintire clară, de nepreţuit. Fiecare moment în care presimţea ce avea să citească, parcă îl aluneca spre noi tărâmuri. Din reflex, mai arunca câte o ancoră de paragraf. Încă nu se dezmetici, căci titlul îl luase de guler şi-i trânti un aliniat nou peste umăr, "am încredere în tine". Inerţia loviturii îi mişcase inima din loc, mutând-o într-un alt registru. Era tot el, dar alt fel.

Memoriile îi erau alin, dar şi chin. Îmbiba tocul în cerneală, şi îşi concentra mâna să nu-i tremure. Literele ieşeau ameţite, rândurile boţite, iar hârtia pe care scria era îngustă, şi îmbibată cu lacrimi.. albastre, din ochii lui verzi. Nu scria decât pe întuneric, la lumina graniţei dintre cine era şi în cine fusese modelat, lăsând umbrele să joace un viitor ce se dorea a fi optimist. Încă spera la el, deşi tot ce trăia era ca într-o piesă de teatru niciodată jucată, recreată la nesfârşit, în spatele unei cortine roşii întredeschisă. Publicul aştepta cu sufletul la gură începerea..
Iar semnătura lui, un amestec de amprente asudate şi fire albe de păr.

Viaţa îi acorda o şansă, nu avea să o rateze. Om trebuia să se facă. Cerneala se usca încet, zilele intrau în sac, iar întunericul parcă dispărea..
Veneau zorile în colţul din dreapta jos.

Nu dura multe secunde, şi iar se trezea din acelaşi vis.