Ca picurul din fagurul de miere

Cerul plânge cu stropi tăcuţi, dar repezi, mici, deşi, ascuţiţi.
Mă apasă păcatele mele şi fiecare strop e ca un amestec de venin cu miere.
Umbrela nu-mi rezistă, s-a ciopârţit de la acid. Ah, ustură!
DOAMNE, unde pot fugi departe de Faţa Ta?

Am încercat să mă împac cu gandul că... mai rezist.
Slabe şanse, am cedat!
Tată, mă căiesc.. mi-ai sfâşiat sufletul cu durerea Ta.
Ochii Tăi mi-au plâns prin Cruce picuri din fagurul de miere.
Lacrimile Tale îmi spală mie ochii şi văd cine sunt.

CUM se poate să mă iubeşti atât de mult?
Mă zdrobeşti în picăţele... ca apoi să faci o artă din ele.

Ce dulce este pacea Ta, mă copleşeşti cu o iubire de neînţeles.
Oare, de ce m-ai ales?
Te iubesc!

semnul mirarii

ma framant
[...]

raspunsul e la mine
dar nu imi raspund
pentru ca e greu:
mai sunt,
sau
nu mai sunt eu?

tanjesc.