De ziua mea

Am tăcut mult de la ultima postare, şi încă mai tac. Încerc să înţeleg ceea ce-mi face şi m-am speriat să văd că uimirea umană în faţa divinului nu e doar un sentiment plăcut, aceasta aduce şi multă tristeţe, zdrobire, schimbare de perspectivă, chiar frustrări. Încă mă "minunez", şi aş vrea să fac acest lucru în tăcere publică. Nu ştiu dacă pot oferi ceva bun, incă..

Totuşi astăzi voi scoate un strigăt! M-oi fi născut eu odată, ba chiar de două ori, într-un anumit sens. Totuşi mă încearcă un sentiment greu că nu m-am născut încă!

Strigătul meu nu ştiu în ce categorie să-l înscriu. El însumează fiinţa mea şi experienţa vieţii mele. E un strigăt mai degrabă mut, ca o implozie. Ecourile lui îmi cutreieră fiecare fibră a fiinţei, şi-mi clatină temeliile personalităţii. Când se va domoli vârtejul, va ieşi la suprafaţă ca un oftat: "am isprăvit!". Până atunci însă, am tras zăvorul după mine, am pus un semn pe uşă "în prelucrare", şi mai comunic printre nişte gratii cu anumite persoane, ce au ajuns să-mi cunoască mai mult sau mai puţin inima.

Sunt viu, deşi cineva mă vrea mort mort, de două ori. Sunt viu, chiar dacă asta nu o văd prea mult. Chiar dacă mă văd încă la nivel molecular cum prind contur, ştiu că am un ADN spiritual special, de altă natură. Decodificarea lui şi implementarea durează. În termeni umani, o viaţă.

Încă nu mă simt născut. Cel puţin nu simpatizez deloc cu sistemul lumii acesteia ce mi se oferă spre a fi cămin. Aş da skip, să mă nasc direct dincolo, acasă. Aici cât voi fi, mă voi concentra mai degrabă asupra codonilor spirituali, să îi număr bine, un, doi, trei, ca nu cumva să mai sar iar şiruri şi să apară diverse mutaţii.

Vă mulţumesc fiecăruia pentru fiecare gând bun.
Să fie primit şi ascultat.
Apoi întors dublu.
Doamne!