Experimentul UK

Un român printre englezi și printre românii englicizați, sau un european între europeni. Un om, cu o viață de românaș, cu o cultură românească - nici prea prea, dar nici nici-nici - vizitează the United Kingdom. Mai exact, England. Și mai exact, London, Oxford, Abingdon, Southampton, Portsmouth și Gosport. Ce ar putea observa un astfel de om ca toți oamenii - și totuși atât de diferit? Ce l-ar încânta, ce l-ar frământa?

Să zicem, de dragul experienței, că ar avea un prieten englez (pentru contact direct cu civilizația lor), dar și câteva rude apropiate (verișori) să poată analiza comunitățile de români stabiliți în UK. Acum, fiindcă românașul nostru e Român și na, cu remunerație mică pentru a-și permite oricând un astfel de concediu, să presupunem că prietenul lui englez suportă mare parte din cheltuieli.

Ce l-ar impresiona în primul rând, când ar ateriza în Luton, London? Faptul că plouă? Cel mai probabil așa ar trebui să fie. Nu, poate mai mare șoc ar avea când ar scoate netbook-ul și ar încerca să se conecteze la rețeaua wi-fi gratuită din aeroport, să-și contacteze rudele. Pe telefon n-ar putea, pentru că în UK nici nu i-ar recunoaște cartela. Rețea wi-fi gratuită am zis? Nu și aici. Schimbi mărunți și plătești 1 liră pentru 10 minute de internet. No problem. Totul se plătește. Poate de asta merg lucrurile așa bine în țara asta. Încă de la prima impresie, românașul își dă seama că ”eQuality of life” aici e diferită de cea românească. A, și că ar trebui să aibă multe buzunare pentru tot măruntul cu care va avea de-a face.

Să ne imaginăm cum ar petrece el timpul împreună cu prietenul englez, vizitând orașe medievale cu biserici și castele, muzee precum cel al Titanicului din Southampton, locuri istorice ce au făcut Anglia celebră, sau cum ar participa la slujbe în biserici anglicane tradiționale precum Westminster Abbey (la o slujbă de Corpus Cristi, în locul unde a fost încoronată Regina Elisabeta a IIa acum 60 ani) și St. Mary din Gosport (în care prietenul lui ar cânta în cor și pentru care ar compune chiar câteva cântece), sau biserici charismatice moderne precum Hillsong London; cum s-ar plimba cu taxiul britanic, cu bus-ul, choach-ul, ferry-ul, cum s-ar strecura în fugă prin marea de oameni în cotloanele celor două (sau trei? nici n-ar putea număra bine la prima plimbare) etaje subterane ale sistemului Underground din London, care tocmai ce împlinește 150 ani de la înființare. ”Please mind the gap between the train and the platform!” Ei construiau deja metroul pe când noi abia înființam prima Universitate din țară, la Iași. Să ne imaginăm cum ar merge românașul nostru cu umbrela prin renumita ploaie londoneză, cum ar face el poze mai puțin clasice la Big Ben, London Bridge, London Eye, Buckingham Palace și alte puncte turistice, cum s-ar sui în cel mai înalt turn (Spinnaker Tower) cu vedere panoramică din UK și ar păși pe podeaua lui de sticlă, cum ar viziona filme englezești cultured, ar servi ”cel mai mic dejun englezesc” (cine știe, cunoaște), ar mânca la un restaurant tradițional și ar vedea British gents citind ziarul și discutând unii cu alții ca-n bancurile cu ei. Să avem împreună răbdare cu românașul nostru la coadă la National Museum of History din London, unde am găsi printre altele și pietre din Banatul nostru românesc puse la loc de cinste.

În fiecare zi ar afla ceva nou care să-i îmbogățească ”experimentul UK”. Cred că i-ar plăcea mult să servească cina împreună cu englezii atunci când se vizitează între ei, să vadă ce obiceiuri au, cum discută între ei. L-ar amuza subiectele de discuție și accentul pe care sunt spuse, dar i-ar plăcea. Ce trist ar fi să vadă o tendință generală spre obezitate în rândul tinerilor. Dar ce mult i-ar plăcea să vadă cât de civilizați sunt oamenii în general. Ce dificil i-ar fi să se obișnuiască cu mersul ”pe contrasens!” Testul suprem ar fi atunci când ar trece strada! De câte ori ar putea da mașinile peste el, dacă n-ar fi mai mereu atenționat: ”look right! look left!” În London, autobuzele care mișună ca furnicile printre străduțe și taxiurile negre cred că i s-ar părea să fie cam multe pe metru pătrat (sau pe square feet). Ar observa că fiecare pasager zice șoferului de autobuz thank you, atunci când termină călătoria; ceea ce la el în țară se întâmplă(?) mai rar. Ce ziceți, oare i-ar plăcea românașului nostru să trăiască într-un astfel de oraș ca London? Poate ar fi prea aglomerat pentru el. Dar cealaltă extremă -Gosport- la marginea mării, unde sunt numai căsuțe, străzi liniștite, fiecare British în castelul lui (o căsuță cu camere mici, cu etaj, cu o curte interioară în care-și petrece timpul grădinărind)? I-ar plăcea să vadă cum fiecare casă e unică, cum fiecare grădină are specificul ei, i-ar plăcea diversitatea florei și verdele veșnic crud de England, dar nu cred că s-ar putea adapta la un loc așa lipsit de activitate, de interacțiune. Mai ales dacă el a trăit și a crescut -să zicem- într-un oraș ca Iașul.

Poate Oxford-ul i-ar fi mai pe gustul lui, pentru că seamănă cu orașul lui natal. Acolo ar avea și rudele cu care a copilărit, i-ar fi mai ușor să se adapteze. Un orășel frumos, cult, renumit, cu potențial unicat. Dar fără șapte coline, păcat! Prea plat. Totuși e bine e să ai la cine merge în vizită într-un astfel de colț al lumii. Ce distractiv ar fi, în fiecare zi să ieși încoace și încolo, să joci golf, să te plimbi cu barca, să te relaxezi într-un hamac în mijlocul naturii la marginea unui râu, să te bucuri de soare și răcoare (o combinație rară la românaș în țară), să te distrezi cu atv-ul, dacă -să zicem- ai avea posibilitatea. Ce-ar mai face românașul? Ar petrece timp valoros cu verii. Ar mai vizita și bisericile de români să vadă cum au reușit ei să conserve identitatea românească. Ar încerca să-i înțeleagă când îi aude spunând cuvântul ”acasă” cu o anumită încărcătură emoțională (sau fără). L-ar alina oare faptul că vede comunități de români în UK în care ar putea să-și trăiască viața în stil românesc -dacă s-ar muta și el în England,- sau ar vrea în cele din urmă să interacționeze mai mult cu civilizația englezească? Și-ar da el seama că majoritatea românilor sunt abia la prima generație de emigranți, ceea ce înseamnă că preocupările principale le sunt banii și o stabilitate socială? Că nivelul de muncă este unul destul de umil momentan (cel puțin până în ianuarie 2014), și că nu ar fi mulți care să simtă la fel despre Românica lui? Că nu sunt mulți care merg acolo cu gând să îmbogățească ei pe England cu ceva. Pentru majoritatea dintre noi un astfel de gând este paradoxal.

Bottom line: cum ar percepe românașul toate astea? Dacă ar fi, să zicem, un tip analitic.. s-ar putea bucura el de fiecare moment? Cred că prea multă civilizație/cultură asimilată dintr-o dată i-ar suprasolicita puterile. Poate s-ar simți ”înghesuit” în identitatea lui de român, fiind nevoit să interacționeze doar pe "teren străin", vorbind englezește, mâncând și încercând stilul lor de viață. Nu toate l-ar împresura, de multe s-ar și bucura. Să fie oare instinctul de conservare amestecat cu dorința de a păstra spre amintire primele impresii despre UK, cele ce l-ar motiva să-și țină un mic jurnal de călătorie, în care să-și noteze în fiecare zi ce a văzut, ce a aflat, cum  a resimțit acest experiment? Ar trage el mici concluzii pentru sine, ca mai apoi cândva în viață să scrie și "mari" concluzii pentru alții? Iată câteva întrebări care l-ar urmări în zilele lui de vacanță și la care ne-ar interesa să aflăm și noi un răspuns.

Dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti. Dar dacă a fost, eu sunt românașul nost'.
Mi-aș lăsa în urmă identitatea românească, să-mbrățișez pe cea englezească? Nu.
Aș păstra doar obiceiuri românești și m-aș închide în comunitățile românești de acolo? Nu.
Mi-ar fi rușine de România dacă m-aș stabili în UK? Nu.
Mi-a părut rău că nu știam mai multă istorie, geografie, cultură românească pe care să o prezint cu mândrie englezilor? Da.
E mai dureros să trăiesc acasă? Da, din anumite considerente. Dar e țara mea și îmi dau seama că nici nu am încercat tot ce ține de mine să lupt pentru o schimbare în bine. Să fiu oare singurul?
Cineva ne spunea să ”think global and act local.” Să ne cunoaștem mai bine valorile și să le susținem cu demnitate la nivel cu valorile lumii, să fim generatori de cultură, nu risipitori de identitate și de neam. În tot acest mozaic european sau global, ce culori mai avem și noi? Am căzut dintr-o extremă a patriotismului comunist într-o extremă a nepăsării față de neam, de istorie, de orice valori proprii. Sau încă nu?

Ce ne mai salvează din alunecarea pe toate topoganele pe care se duce de râpă România? Sunt sigur că numai o forță anti-gravitațională. O forță destul de puternică, un corp ceresc, care să învingă atracția de moarte a pământului. O, dacă ne-am întoarce de la pornirile noastre copilărești cu toată inima la Dumnezeu. Deșteaptă-te române, scoală-te din morți și Hristos te va lumina!

*În imagine avem Coroana de Oțel.