Vechi și nou

Noul își are vremea lui. Vechiului îi va veni și lui rândul să fie amintit. Ceea ce este nou, la prima vedere, încântă. Și cui nu-i plac încântările? Când suntem mici, ne încântăm tare ușor, pentru că nu cunoaștem mai nimic. Totu-i nou și totu-i bun. După râs venea de plâns, ne supăram, dar uitam când iar râdeam. Când mai creștem un pic, începem să recunoaștem tipare, să putem provoca încântările și să le urmărim. Cunoaștem. Dar nu ne putem abține. Nu orice încântare este bună. Gustăm din ea, vine plânsul, știm de data asta. Noul, dacă asta înseamnă încântare, începe să se învechească, un fel de vechi reamintit. Îmbătrânim și tot ne reamintim, ne numărăm încântările. Deja știm foarte multe. Cu greu mai găsim ceva nou, ne săturăm de același vechi, dar tot la el mai tragem nădejde. Adică la partea cu râsul din vechi, căci ne-amintim cât de greu a fost să ne disciplinăm cu plânsul. Și dacă încă mai plângem, este pentru că nu ne-am vindecat complet. Ne întrebăm: putem să ne vindecăm? Vindecarea - e ceva nou, sau e vechi?

Ar putea acest vechi, să fie nou? Acest vechi, dacă asta înseamnă iertare, ne poate oare încânta? E un lucru vechi, săvârșit pe un lemn acum două milenii și totuși... e înnoit? Cum poate fi un lucru vechi, mereu nou? Nu, nu îl vezi mereu ca nou, câteodată plângi și-l vrei proaspăt pe acel vechi, însă vezi, el nu se înnoiește după bunul tău plac, sau după încântarea ta. Ca să ajungi să te încânte totuși acest vechi, dacă asta înseamnă iertare, trebuie să devii mai întâi tu un om nou. Asta poate face numai Dumnezeu din tine. E paradoxal, un vechi să devină nou. Reamintindu-ne de vechi, plângem după nou. Și Cine poate să ne mai încânte? Cât eram mici, ne încânta râsul. Când la tinerețe, plânsul ne uimea, și după ce trăgeam concluzia, ne cam încânta. Dar la bătrânețe? Ce poate să ne mai ridice? Lucrurile nu ne mai încântă, experiențele nu ne mai uimesc, dar persoanele... persoanele încă ne mai urnesc. Amintește-ți: cu cât deveneai mai tare, aveai nevoie cu atât mai puțin de ele. Când ai fost slab, te-ai bucurat să primești ajutorul lor. Dar vai, la bătrânețe... nu mai ai pretenții. Și dacă nu ți-ai împietrit inima față de oameni, dacă nu te-au dezamăgit prea mult și dacă în inima ta nu ai adunat ură... dacă ai ales râsul în defavoarea plânsului atunci când ai suferit de ceva învechit, și dacă ai luat în calcul și experiența plânsului atunci când ai dat peste ceva nou, atunci te bucuri. Atunci începi din nou să te miri. Începi să te încânți.

Dar tu nu mai ești nou, devii învechit. Și tu, față de care raportăm acum uimirea, încântarea, astăzi ești; dar în curând vei lăsa locul tău unui alt nou. Și acel nou va fi un copil. Și copilul va fi tânăr. Tânărul va îmbătrâni. Și va muri.

Cu ce te-ai ales din viață? Ai găsit sursa adevăratelor uimiri, încântări, cele care trec dincolo de lucruri, dincolo de experiențe, de râs și plâns, de copilărie și de bătrânețe? Tu încă nu ai îmbătrânit de tot, doar ți-ai imaginat cum ar putea să-ți fie viața. Căuta-vei tu doar încântări, cu orice preț, fără să tragi concluziile din plâns? Mulțumi-te-vei tu doar să cunoști răul și binele, fără să te lași înnoit? Sper că vei îmbătrâni frumos, că în loc să ruginești, am să te văd cum înflorești. Și când va fi să fie, din trupul îmbrăcat de putrezire, să zbori spre nemurire. Persoanele, care te mai urnesc... și dintre toate, Persoana, Domnul Isus Hristos, EL-ul,  veșnicul nostru contemporan -același nou deși e vechi-, Cel care S-a întrupat și a înfrânt învechirea, înnoind pe toți care cred și se lasă înnoiți... să-ți fie uimirea. Să-ți fie încântarea.