The time has come to an end..

                                   Universitatea "Al. I. Cuza"
                                   Facultatea de Informatică.
                                   Iaşi, 2007.


           Dragă studenţie,

Au trecut anii, vezi tu? Cand te-am cunoscut eram timid, retras şi cu gândul încă la atmosfera de liceu.. neştiind ce ai de gând să-mi oferi. Mai ţii minte ziua de 1 octombrie de acum patru ani? Ziua aceea însorită când m-am trezit eu cu noaptea-n cap să ajung la timp la întâlnire.. am întârziat câteva minute, ce-i drept, dar tu erai acolo la intersecţie.. mă aşteptai cu un zâmbet încântător. N-am sa uit momentele următoare în care am urcat Copoul spre facultate şi parcă în urma unei revelaţii am exclamat: "Uite câţi oameni coboară în favoarea noastră, să simţim din plin că astăzi începem şi noi să urcăm!". N-ai spus nimic, doar ai schiţat un gest şi am mers mai departe..

Abia câteva luni mai târziu am înţeles. Când am avut primul examen. Chiar, ştii.. promisesem ceva important unor prieteni in cazul în care te voi întâlni, dar începusem să uit asta după ce ne-am împrietenit. Noroc de examenul la programarea calculatoarelor, da.. ăla cu steluţe şi săgeţi şi multe-multe erori stupide, da.. sigur îţi aduci aminte. Atunci am înţeles eu că sunt la facultate, ştii tu zicala: "fusesem în săptămâna oarbă".

Aoleu.. ce-a urmat apoi. Primul an a fost un şoc pentru mine. Mai ţii minte? Cursurile de matematică la ora 8 dimineaţa, 50+50 minute de "aici am luptat cu somnul şi am fost biruit".. cu mintea în spaţiul R^n a la Florin Iacob, sau cu sănătatea şubredă, de nepreţuit, ca în accepţiunea dnei Macovei. A fost o minune pentru modul meu de gândire de până atunci să văd că am putut trece peste restanţele la distinşii profesori sus menţionaţi. Doar ştii prea bine, a fost pentru prima dată când "am sărit peste zid". Mi se părea atât de imposibil de trecut, mai ales după ce m-a picat şi în sesiunea de restanţe la primul modul, la doar câteva sutimi; şi doar tocisem atâtea şiruri şi serii matematice. În final am luat 8, nu? Ce mai experienţă! Dar atunci când mă aşteptam la o notă modestă şi primeam câte 2-3 puncte în plus?

Acuma, ori s-au schimbat profesorii, ori m-am acomodat eu. Dar nu puteam să-i înţeleg pe unii cum pot să predea încontinuu cu faţa la tablă şi fără să comunice cu noi în mod normal.. parcă erau lipsiţi de viaţă, mai că nu vorbeau în limbaj binar.
"oare oamenii ăştia au viaţă socială? sau sunt computere?".

Eh, dragă studenţie.. cum a trecut şi anul doi? Că ne certasem noi un pic şi era gata-gata să ne despărţim. Chiar a fost un test pentru mine cearta aceea. Mă bucur că ne-am împăcat la loc, că altfel nu ştiu ce era. Se pare că certurile mici până la urmă întăresc relaţiile mari, cum zic unii. Cel mai fain în anul doi însă a fost ziua în care am primit un telefon de la doamna secretară Buburuzan, şefa.. care mă întreabă unde mi-e diploma de BAC, că nu mi-o găseşte în dosar, fapt pentru care am inceput să transpir. Uimit şi supărat că nu reuşisem nici din a doua încercare să trec la buget, am primit acel telefon surpriză ce mi-a adus vestea uimitoare: din trei locuri disponibile, datorită mediilor, eu am fost ales al doilea student care a trecut la buget în anul acela. Cred că asta ne-a apropiat şi mai mult în acea perioada.

În anul trei începusei sa îţi arăţi pretenţiile. Nu că erau rele, dar parcă m-ai luat prin surprindere. Ţi-am promis eu atunci că până la vacanţă am să fiu bun de angajare.. da` mai mult aşa, teoretic.. că ai văzut şi tu cum e să te descurci cu toate proiectele alea şi cu cerinţele uneori absurde ale profesorilor, de exemplu la IA. La urmă ne-au spus că au ridicat standardele tocmai ca să ne motiveze, nu să ne sperie cum de altfel au realizat. Slava Domnului pentru curba lui Gauss! (prietenii ştiu de ce)

Bombardarea cu informaţie deja nu mai era o problemă pentru mine când am început anul patru. Bine totuşi că le-ai spus la ăştia să fie mai relaxanţi.. da` deja era târziu. Iniţierea mea urma să fie supusă unor teste şi mai dure. Am avut de învăţat atunci lecţia cu "umblatul pe mare". Ştii tu cum e, atunci când eşti chemat să păşeşti pe ceva care logic nu are cum să te ţină. Aşa am ales eu să mă înscriu la licenţă.. deşi aveam o restanţă de pe primul semestru pe care, după regulament, trebuia să o dau în anul următor. Nu credeam că se mai poate face ceva în anul patru, dar pas cu pas.. am păşit pe ape! Ce forţă supranaturală m-a ţinut să nu mă înec! Până şi profesorilor li s-au schimbat planurile, tocmai ca să pot reuşi.

Şi câte, şi mai câte..

Draga mea, am vrut să îţi amintesc puţin de "anii noştri". Tu ştii prea bine că nu te-am părăsit în momentele grele, care ne-au ameninţat. Am reuşit cu ajutorul Celui de sus să punem umăr la umăr şi să facem ceva pentru a împlini "revelaţia" din prima zi, chiar dacă a trebuit să sărim peste ziduri şi să umblăm pe ape; ce e important, este că AM REUŞIT! Nu-i aşa? Plus că am învăţat o grămadă de lucruri bune pentru viaţă, despre relaţionarea cu oamenii şi despre cariera la care am visat de la 14 ani.

Am să îţi mai spun totuşi ceva care poate te va întrista. Eu sper totuşi că nu. Nici mie nu-mi vine uşor lucrul acesta..

Dar, a venit momentul să ne despărţim. :( ...

Nu este vorba că nu-mi mai placi, dimpotrivă, nu voi mai întâlni niciodată o perioadă de timp aşa specială ca tine. Ai lăsat urme adânci, dar bune în sufletul meu; m-ai învăţat să mă privesc în oglinda sufletului şi să văd care sunt visurile mele, aşteptările mele; cu alte cuvinte, mi-ai dat ocazia să îmi cunosc ambiţiile. Nu m-ai înşelat deloc atunci când mi-ai promis o carieră bună dacă voi păşi alături de tine. Astăzi sunt mulţumit că te cunosc, că îmi eşti o prietenă bună.

Însă vezi tu, timpul trece.. eu mă maturizez, încep să gândesc la următoarea perioada de viaţă, lucrurile se schimbă, oamenii se schimbă.. responsabilităţile cresc. Este de nevoie să ne despărţim, a venit clipa. Nu putem, "din păcate", să mergem pas la pas decât patru ani, cât ne-am fost propus.

Va fi bine însă, îţi promit. Vor fi mulţi care te vor aprecia şi îţi vor fi buni prieteni, ca şi mine. Ştiu că mă vei înţelege, nu am fost singurul. Pe mulţi i-ai ajutat să se formeze profesional şi nici unii dintre ei nu au regretat şi nu te-au uitat.

Toţi îţi suntem recunoscători.
Să ştii că o să-mi fie dor de tine. Ţinem legătura pe e-mail!


P.S. Îţi trimit o poză care să-ţi aducă aminte că am luptat si am asudat pentru tine. Deşi nu am fost unul dintre cei mai buni, am fost totuşi în tabăra celor care nu s-au lăsat. Dorinţa ta a fost şi rămâne aceeaşi, de aceea cred că merit şi eu urarea ta: "be among the first!".

Cu drag,
al tău absolvent,
andRei.